A venit toamna...

...si a mai trecut un an...Asa masor anii, in numarul de veri (doar m-am nascut la inceputu verii!!), si azi a fost prima zi de toamna adevarata, cu ploaie marunta si deasa, cu vant usturator ce smulge incet frunzele copacilor. O sa se goleasca orasul de verdele naturii, o sa devina mohorat si plangacios, o sa dorm mai mult, o sa fiu ingandurata mai mult, o sa stranut mai putin (de fiecare data cand stau in soare stranut: mi se desfunda sinusurile!! :D). O sa beau lapte cald si o sa mananc paine prajita cu unt, o sa stau tot timpul cu picioarele inghetate, dar o sa ma indragostesc din nou de Ploaie...
Azi am simtit-o prima data, m-a sarutat pe fata, rece si mangaietoare, linistitoare si totusi incitanta...Urasc oamenii cu umbrela in prima zi de toamna, e ca si cand te-ai da cu crema de soare in prima zi de vara; treceau pe langa mine grabiti, zgribuliti, speriati ca i-ar putea atinge o picatura. Am alergat, am sarit prin balti, am trecut pe sub copacii care isi scuturau povara in ropote de apa si am ras...
Mi-am amintit de prispa strabunicii si patul de lemn pe care stateam amortita de frig si miroseam parfumul ploii si al vitei de vie de sub stresini, plina de struguri negri. Dormeam mereu acolo in timpul verii, dar nu mai aveam voie odata cu lasarea frigului de toamna (probabil m-ar fi gasit intepenita dimineata!!).
As fi vrut sa petrec ziua asta la munte...sa ratacesc pe poteci, pe sub brazi, sa imi afund piciorul in pamantul moale de muschi si ace de brad, sa asurzesc in linistea padurii...
Mi-e dor de munte!! Mi-e dor de mine!!

Moment de revelatie

Aseara in timp ce ma stresam foarte tare si imi faceam nervi cu unul din subiectele de rezidentiat (mai exact unul din Harri, care e scris mic-mic, si destalanat, n-are cap sau coada; sunt niste informatii aruncate acolo...probabil cei care au tradus sunt niste idioti), deja citisem o pagina si ma durea capul :D (si ma convisesem pentru a mia oara ca medicalele nu sunt pt mine si bine ca materia mea de rezi e din alta parte..) am dat televizorul pe TVR si cum era de asteptat o emisiune despre "11 septembrie". Dar nu o relatare oarecare (altfel nu ramaneam pironita cu ochii pe ecran timp de o ora), era despre una din pozele ce aratau saltul spre moarte al unuia dintre cei surprinsi deasupra locului unde intrasera avioanele. Le spuneau simplu "the jumpers" la toti cei care in disperarea acelui moment alesesera sa NU arda de vii ci sa plojeze in aer 300 de metri . Poza asta fusese publicata a doua zi pe o pagina intreaga intr-un ziar si bulversase populatia, ca mai apoi ziarsitii sa incerce sa descopere identitatea "jumperului", la un moment facand o mare confuzie, pana la urma sa o lase ca pe imaginea "soldatului necunoscut" (cu toate ca la final descoperisera identitatea, familia recunoscuse intr-un mod tacit dar nu vrusese sa aprobe) aici e toata povestea http://www.timesonline.co.uk/article/0,,2092-2069640_1,00.html
http://www.cbc.ca/passionateeyemonday/fallingman/
Discutia despre :e corect sau nu daca a sarit ? mi se pare stupida si inutila...poate numai unul care a sarit si a supravietuit are dreptul sa o faca!!
Pe mine insa m-a izbit tocmai diferenta dintre lucrurile idioate pt care imi omor eu neuronii sau cat de stresati suntem zi de zi pt niste futilitati si cat de profunda si unica (si poate simpla) era secunda aia in care respectivul se decidea sa sara.
Si mai e o chestie care mi s-a infipt in creieri : saltul ala pana la pamant a durat destul de mult, poate cateva secunde bune, s-a si rostogolit de cateva ori in aer (putea fi distractiv in alt context)
...oare ce gandea in momentele alea?!
http://www.metacafe.com/watch/229245/rarely_seen_footage_of_9_11_jumpers/