Iubitul meu cel mic face maine un an.
Inainte sa iasa din burtica, pe masa de operatie l-am pupat si i-am spus *ne vedem pe partea cealalta*. In momentul in care a iesit a inceput sa urle. S-a oprit ca in filme cand l-au apropiat de obrazul meu. Era moale si cald si il iubeam.
De atunci anul a fost un carusel in deriva...suntem noi 3 pe o bancuta si ne invartim ametitor de dimineata pana noaptea, si radem si urlam, si ne distram, si cantam si plangem, si ne jucam... si ne iubim.
Pentru Petru a fost dragoste la prima vedere... desi nu vrusesem sa il chem in spital sa ne vada in mediul ala mizer, stand cu o zi nenecesara in plus si murind de dorul lui, l-am chemat. Il iubeste neconditionat si simplu, ca un copil.
Pavel ma iubeste, ma adora pana la obsesie patologica. Ancora lui din Univers sunt eu. E ciudata senzatia si uneori neplacuta, avand in antecedente un copil total independent. Am acceptat situatia deoarece e crescut in alt mediu, un parinte sclav muncii din ziua 10 de viata si celalalt care l-a abandonat in mainile educatoarelor, ulterior bonei de la 9 luni. Ma gandesc cu tristete la toti ceilalti copii care nu au acces la parinti 9-10 ore pe zi! Cat de singuri si abandonati se pot simtii!
Incerc sa compensez cele 5 ore cand sunt departe de el prin multe imbratisari si pupaturi. Astuia ii plac! Ma linistesc cand il vad razand in hohote si cu ochii stralucind cand se joaca cu Petru.
Se iubesc si ii iubesc! Enorm!
La multi ani, Pavel Alexandru! Te iubeste ma-ma!
