...de oameni, de activitati, de momente pline de nepasare, independente de sirul neintrerupt al gandurilor. Recunosc: ma dorghez...cu oameni. Nu mai suport o singura clipa petrecuta in singuratate, mi-e teama de ce as putea gandii si simtii in momentele alea si de aceea fug cu disperare de ele...nu le mai pot face fata. Oamenii sunt clipe de iluzii: zambesti, vorbesti, asculti...e bine in compania lor, imi adorm toate simturile si reusesc sa fiu eu insami o iluzie...iluzia ca traiesc e indefinit mai buna decat a trai propriuzis.
Oamenii ma rasfata cu minciuni si chipuri de ceara, cu trairi fugace si momente de sinceritate; ii urmaresc amuzata cum se obosesc sa traiasca punand cap la cap fractiuni de secunde petrecute aiurea in imaginatia lor. Se amagesc cu sentimente pe care nu le cunosc dar stiu ca exista, cu imbratisari tardive si pline de anticipari sexuale, cu unele cuvinte aruncate pentru a fi rastalmacite prin bunavointa gramaticii limbii romane.
Ador inselatoria asta perfida de care nu se mai satura umanitatea...e tratamentul meu impotriva durerii de stomac si a palpitatiilor de inima!
No comments:
Post a Comment